Buna ziua doamnelor si domnisoarelor, cu voci puternice, salutare domnilor timizi ce sunteti oprimati in cuplu de catre partenere. Trebuia sa spun oare invers?
Exista poluare fonica in cuplu? Da exista, permiteti-mi sa va prezint piramida celor 10 motive ce genereaza strigate si urlete, zgomotul masinilor de cusut tarziu in noapte, farfurii si cratiti trantite, usi spulberate.
1. Viata cu socrii sub acelasi acoperis,
2. Partidele de amor purtate la lumina lanternelor cu dinam, sub patura.
3. Diferitele pofte culinare.
4. Aparitia ginerelui in botosei pufosi si chiloti in fata socrilor.
5. Dusurile prelungite.
6. Meciurile de fotbal.
7. Ultima bere din frigider.
8. Crapatul semintelor.
9. Fata de la pagina 5.
10. Canalele porno gratuite de pe cablu.
Iar acum sa unim cele 10 motive de mai sus si sa obtinem cel mai normal scenariu al vietii de zi cu zi.
“In aceasta noapte este randul tau sa tii lanterna, de o saptamana o tin doar eu si de fiecare data esti nemultumita de lumina, Inainte de orice da-mi o bere ca eu am deja semintile si pana apari tu ma uit un pic la duduile goale de pe cablu. Dragul meu nu ai decat sa te joci cu lanterna cu ele fiindca eu te inlocuiesc cu un dus lung si fierbinte. Da? Atunci ma uit la meci, misca si fa-mi de mancare…”.
Oricare dintre cele 10 motive de cearta in familie provoaca intotdeauna poluarea fonica conjugala de care chiar nimeni nu are nevoie. Xander va intreaba: de ce sa fim nemultumiti de ceea ce este in jur cand putem face minuni personale? De ce sa spargem farfurii si sa trantim cratiti, sa dezmembram usi de dulap si camera, cand este mai simplu sa spunem nu poluarii fonice din cuplu?
Cum ar fi ca pentru o zi sa nu mai auzim? Sa fie o liniste mormantala? Sa vedem doar buze miscandu-se si gesturi care clar, ar fi insotite de zgomote, pasi, mai rapizi sau mai lenti, gambe superbe care se termina intr-un pantof splendid, cu toc, un concert, oameni dansand, masini mergand, o mana pe claxon, apasand frenetic si lung, motoarele trecand in viteza pe langa noi, doi indragostiti cae se cearta, cainii latrand….. dar toate astea, fara nici un sunet. TOTUL PE MUT!
Cum ar fi? Nu am innebuni brusc?
Ma intreb care e lumea celor care nu aud din nastere?
Cum arata si mai ales cum SUNA?
Asta vara am cunoscut o femeie minunata, care e surda din nastere..Dar care imi povestea ca ii place sa danseze..si ca face asta dupa vibratiile pe care le simte in podea, cand sunt date boxele tare. Imi citea pe buze..fara sa auda inflexiunea vocii mele, dar simtind perfect starea cuvintelor mele…
Am intrebat-o daca pe ea nu o deranjeaza atata LINISTE? S-a uitat lung, si-a zis: “Cum ar putea sa ma deranjeze? In lumea mea nu e liniste..e zgomot! Atata zgomot cat e si in a ta! Nu trebuie sa il aud ca sa stiu cum e!”
Oricât noncorformism v-ar curge prin venele alea de om liber şi independent, trebuie să recunoaşteţi că sunteţi în trend: poluarea fonică e ultima modă. Dimineaţa, în puhoiul de lume care se perindă prin Bucureşti, număraţi câţi oameni au căşti în urechi. Da, puneţi-vă la socoteală.
Nu-i un lucru rău, e modul vostru (sau al meu, de multe ori) de protecţie împotriva fojgăiturilor deranjante ale vecinului, împotriva râsetelor teatrale a unor doamne, împotriva glumelor cretine sau remarcilor de antropoid pe care le fac în gura mare nişte dobitoci, împotriva muzicii (asta dacă aveţi noroc, pentru că de obicei sunt manele) pornite dintr-un celular fiţos care sună mai tare (şi costă mai mult) decât un laptop.
De multe ori, nu incidentele extraordinare, cazurile de forţă majoră sau evenimentele cu puternic impact psihologic te aduc să baţi la geamul spitalului de boli nervoase. Nu, este vorba de rutina deranjantă care se acumulează. Efectul de peşteră sau picătura chinezească, inventată de un singur om: o picătură de apă care cade în acelaşi loc vreme îndelungată, relativ cu aceeaşi cadenţă, are darul să te facă să crăpi nişte capete. Sau măcar unul singur, dacă te hotărăşti să începi cu al tău. Şi asta înseamnă să cedezi. Nu mai e manipulare, e tortură, e forţă brută. E spălare pe creier cu peria de sârmă.
Peşterile sunt oarecum sănătoase: din rocile lor se formează stalagmitele, stalactitele şi acele “săpături” şi şanţuri deosebit de artistic lucrate. Imaginaţi-vă ce se întâmplă, totuşi, cu un timpan, o scăriţă, un ciocan, o nicovală şi o mică trompiţă a unui nene cu E. (toate, adunate, nu depăşesc două falange ca dimensiuni), atunci când nu o picătură, care sună liniştitor la început, ci averse întregi de sunete deranjante din start, inventate de noi toţi, se abat în fiecare zi asupra lor. Observaţi că nici n-am ajuns la creier, retorica ar trebui să funcţioneze deja.
Deci, înţeleg căştile. Mulţi dintre voi ştiu deja să spună NU poluării fonice, şi asta într-un mod non-abuziv: legitimă apărare. Aşa înţelegeţi să vă protejaţi mintea şi sănătatea. Aşa cum eu înţeleg să dau ignore unui chat întreg care-mi poluează retina şi gândurile cu balast informaţional (în cel mai bun caz).
Pe o notă mai artistică, mă gândesc că, dacă Beethoven şi Sting ar fi fost contemporani, ar fi fost cei mai buni prieteni. Şi poate că primul n-ar mai fi surzit complet, sau al doilea de-o ureche – stânga, parcă. Asta lăsând la o parte că aş da orice să aud o compoziţie Beethoven featuring Sting, pe care să i-o ofer, cu autografele de rigoare, colegului Mircea Elisei. (Bă! Ai grijă ce faci p-acolo!)
Andi Tuţescu
P.S. O minune a naturii. Nici un imitator, nici un ventriloc, nici un papagal, oricât de antrenaţi, de versaţi sau de talentaţi ar fi, nu pot reproduce sunetele scoase de pasărea-liră, înregistrată acasă la ea, în pădurea australiană. De-a lungul vieţii, memorează sunetele auzite frecvent în habitatul ei natural, după care corzile ei vocale extrem de permisive fac toată treaba. Toată floarea ornitologiei a rămas – şi pe bună dreptate! – cu gura căscată auzind pasărea-liră cum ia pe rând locul păsărilor şi mamiferelor, imitând un macac aşa cum imită o privighetoare. Dar uitaţi-vă şi mai ales ascultaţi până la capăt. Zâmbetul ăla de uimire de jur-împrejur capătă o amăreală greu de înghiţit.
N-o s-o spun pe aia cu bicicleta galbena, ci pe aia din armata. Eram cam in a doua jumatate a perioadei, cand (cei care au experimentat cunosc) se pleca acasa destul de des. Asta nu pentru ca nu te-ar fi tinut acolo, ci pentru ca n-aveau ce sa ne dea sa mancam. Numai ca, s-a nimerit ca perioada respectiva sa coincida cu mutatul vecinului de langa mine. Perete in perete. Evident, la doua zile au inceput lucrarile, dar nu orice fel de lucrari. Cred ca mai avea putin si realiza un duplex cu vecinul de deasupra, pentru ca n-a fost deloc simplu. Raschetari, ciocane, mistrii, cuie, pereti sparti, bormasina cu si fara percutie, si eu, incercand sa pun geana pe geana, dupa “misiuni” importante precum destelenitul a 2 hectare, cernutul a 7 carute de gunoi din grajd, sau caratul de dale de beton pentru pavajul unui muzeu. Dupa 3 zile de incercari, am renuntat si am refuzat biletul de voie, preferand sa mananc in unitate niste slanina cu ceapa si sa dorm pe tambal, spre uimirea comandantului care a avut senzatia ca m-a tampit armata. Nu ca n-ar fi contribuit la asta…
